Trecuseră deja câteva luni de când îmi începusem procesul terapeutic când am decis că a venit timpul să îi spun terapeutei mele cel mai greu și mai înspăimântător lucru despre mine.
În acel moment, decizia mea nu a venit dintr-un sentiment conștient de încredere, ci dintr-o nevoie copleșitoare: ceea ce purtam în interior devenise atât de dureros, încât nu mai putea fi ținut ascuns. Suferința ieșea la suprafață, era prea densă, prea prezentă și nu mă mai lăsa să o ignor sau să aduc alte subiecte de suprafață în terapie.
Să fiu sinceră, nici nu îmi puneam problema încrederii sau a siguranței. Pe atunci, acestea erau noțiuni străine pentru mine, concepte pe care sistemul meu nu le cunoștea.
Îmi amintesc că nu am putut dormi două nopți înainte de ședință. Am repetat mărturisirea de zeci de ori în fața oglinzii din baie. În ziua cu pricina însă, rușinea a fost atât de intensă, încât nu am putut să o privesc în ochi când am rostit cuvintele. Iar ceea ce a ieșit pe gură nu a semănat deloc cu discursul repetat în oglindă, ci s-a transformat într-un fel de stand-up comedy confuz, născut din rușine și din frica de reacția pe care eram convinsă că o voi primi.
În schimb, ceea ce am primit a fost o privire blândă și caldă. O privire pe care terapeuta mea nu și-a desprins-o de la mine nicio secundă, nici în timpul mărturisirii, nici după. Fără un singur cuvânt, mi-a transmis că rămân, în continuare, o ființă umană care merită să fie văzută.
Am simțit acea privire ca pe o îmbrățișare și ca pe o validare profundă a greului pe care îl purtam. A fost primul moment real de siguranță pe care l-am simțit în relația terapeutică.
Se întâmpla acum mai bine de zece ani. De atunci, am trecut împreună prin cele mai grele stări, prin cele mai adânci hăuri și prin cele mai pure momente de bucurie. Și totuși, dacă ar fi să trag o linie, ceea ce îmi vine spontan în minte nu sunt marile conștientizări sau momentele spectaculoase din acel proces. Sunt acele momente simple în care am fost privită exact așa: văzută, primită și acceptată cu tot ceea ce aduceam.
Chiar și în ipostazele pe care le consideram inacceptabile la mine, am primit aceeași privire. Iar asta m-a ajutat să înțeleg, treptat, că nu sunt un om greșit. Că sunt în siguranță și că pot aduce orice parte din mine în acea oră săptămânală, într-un cabinet care mi-a devenit o casă mult mai primitoare decât prima mea casă.
De aceea, îmi este greu să vorbesc despre încredere și siguranță fără să vorbesc despre compasiune, lipsă de judecată și acceptare.
E în regulă să intri în durere
În Cartea tibetană a vieții și a morții, autorul spune: „Orice ai face, nu-ți înăbuși durerea. Acceptă-ți durerea și rămâi vulnerabil.”
În Compassionate Inquiry, de multe ori folosim citatul „Singura cale de ieșire este să treci prin”, mai ales atunci când clienții încep sesiunea cu intenția de a scăpa de o emoție dureroasă.
În astfel de momente, întrebarea implicită este: Ești dispus să treci prin această experiență și să descoperi ce se află dincolo de ea?
Însă răspunsul la această întrebare nu depinde doar de disponibilitatea clientului. Depinde enorm de modul în care noi, ca terapeuți, adresăm întrebarea. Din ce energie vorbim? Cu ce atitudine suntem prezenți?
Pentru ca un client să poată spune „da” și să își permită să intre într-o durere pe care poate o percepe ca fiind imensă, are nevoie să simtă încrederea și prezența terapeutului. Încrederea că în fața noastră se află un om întreg, un om pe care nu trebuie să-l „reparăm” sau să-l schimbăm, care este stăpânul propriului proces.
Totodată, este nevoie de încrederea că noi, ca terapeuți, putem să mergem acolo împreună cu el, pentru că și noi am vizitat acel loc de suficiente ori în propriul proces terapeutic.
De aceea, este atât de important ca terapeutul să își cunoască în profunzime propriul suflet. Pentru că nu ne putem acorda la stările sau emoțiile clientului dacă le evităm în noi înșine. Iar atunci când propriul nostru sistem nervos se sperie, se grăbește sau încearcă să găsească o soluție rapidă pentru a opri disconfortul, acordarea se pierde.
Înapoi la privirea terapeutei mele
Întorcându-mă la privirea terapeutei mele, îmi dau seama că astăzi aș numi acel moment acordare. Și nu mă refer aici la o tehnică învățată, ci la o prezență blândă, care mi-a transmis fără cuvinte: Sunt aici cu tine și nimic din ce aduci nu mă va face să plec sau să te judec.
Privind în urmă, îmi dau seama că asta este ceea ce m-a făcut să mă deschid. Nu întrebările iscusite sau tehnicile folosite, ci felul în care corpul meu a învățat că poate rămâne în prezența unui alt om fără să fie rușinat, grăbit sau corectat. Abia după aceea au devenit posibile întrebările, conștientizările și schimbarea.
Astăzi, ca terapeut, îmi amintesc des de acel moment. Nu pentru a încerca să reproduc privirea terapeutei mele, ci pentru că îmi oferă o ancoră despre cum se simte siguranța în corp. Acel moment a devenit pentru mine un reper despre cum vreau să fiu în relație cu clienții mei și despre felul în care pot contribui la construirea și menținerea unui spațiu de siguranță: cu blândețe și multă răbdare.
Pentru că, dacă eu mă sperii de ceea ce apare, este foarte posibil ca și clientul să se retragă. Dar dacă pot rămâne prezentă, curioasă și deschisă, uneori asta este suficient pentru ca și el să rămână încă un moment cu propria experiență.
Până la urmă, siguranța nu se construiește neapărat din cuvintele pe care le spunem, ci din modul în care alegem să rămânem unii cu ceilalți atunci când apar lucrurile cel mai greu de spus.
