Partea mai puțin plăcută când ajungi să te cunoști mai bine este că, odată ce ai descoperit ceva despre tine, nu mai poți să-l ignori.
Îți observi nerăbdarea. Nevoia de a avea dreptate. Tendința de a te complica cu gândurile pentru un lucru care probabil nici nu cerea atâta bătaie de cap. Dorința ca lucrurile să iasă cum ai plănuit – de preferat fix așa cum te-ai gândit tu.
Și, pentru o clipă, ai un mic sentiment de satisfacție.
Aha! M-am prins ce fac.
Asta da, clar e un progres!
Apoi, ceva mai târziu, te trezești făcând exact același lucru din nou.
Asta te aduce rapid cu picioarele pe pământ – mai ales când, cum e și cazul meu, ai scris deja public despre unele dintre lucrurile astea.
Am scris despre nerăbdarea mea. Am scris despre ce înseamnă să greșești. Am scris despre negocierile mele nesfârșite cu realitatea.
Se pare că faptul că am scris despre ele nu le-a făcut să dispară.
Ce bine ar fi dacă claritatea asta ar funcționa așa: identifici tiparul, înțelegi de unde vine, faci o observație deșteaptă despre el și gata, mergi mai departe. Problemă rezolvată!
Din păcate, nu cred că noi, oamenii, funcționăm atât de simplu și eficient.
Sunt lucruri pe care le înțeleg despre mine acum și pe care nu le înțelegeam cu câțiva ani în urmă. Uneori pot să văd clar de ce mă deranjează o anumită situație. Pot să-mi dau seama când reacția mea are mai multă intensitate decât ar cere cazul. Pot să observ impulsul acela familiar de a controla, de a repara, de a mă grăbi, de a mă apăra sau de a da explicații.
Ajută, fără îndoială, să știu toate astea despre mine. Dar una e să știi și alta e să schimbi ceva.
Poate fi o distanță destul de mare între cele două. Și poate că tocmai în spațiul acela dintre ele se întâmplă munca cu adevărat importantă.
Luna aceasta, comunitatea Compassionate Inquiry® explorează tema Integrării. M-am tot gândit ce înseamnă asta dincolo de a ne înțelege pur și simplu mai bine pe noi înșine.
Pentru că pot înțelege un lucru la nivel intelectual, în timp ce o altă parte din mine pare să funcționeze după un set complet diferit de reguli.
Mintea mea poate că știe că nu e nicio grabă, în timp ce ceva din mine tot se simte zorit.
Pot să știu că un dezacord nu e egal cu o amenințare, și totuși să simt pe loc nevoia să mă justific.
Pot să știu că planurile se mai schimbă, că oamenii sunt imprevizibili și că universul nu s-a sfătuit cu mine înainte să ia decizii – și totuși să simt o rezistență când realitatea o ia pe un drum neașteptat.
Există ceea ce știu.
Și apoi există ceea ce se întâmplă.
Poate că Integrarea are legătură tocmai cu a lăsa aceste două lucruri să se întâlnească.
Fără să le pui să se lupte între ele. Fără să folosești ce știi doar ca să-ți cerți propriile trăiri și să-ți spui că n-ar trebui să simți ce simți.
Ci doar să observi întreaga experiență.
E o diferență uriașă între a-ți spune: „Păi eu n-am învățat nimic din asta?!” și a spune: „Aha, recunosc reacția asta.”
Prima variantă vine cu o mică judecată. A doua aduce cu ea curiozitate. Pentru mine, diferența asta contează enorm.
Acum, când observ o reacție veche, încerc să mă întreb mai puțin dacă e ok să simt ceea ce simt, și să fiu un pic mai curios ce încearcă să-mi spună.
De ce m-a atins atât de tare comentariul ăla?
De ce mă grăbesc așa, dintr-odată?
De ce contează atât de mult ca lucrurile să iasă fix cum am plănuit?
De ce mă cert în gând cu cineva care nici măcar nu e în cameră?
Uneori există un răspuns. Alteori nu.
Iar uneori, cel mai util lucru pe care îl pot face este pur și simplu să observ că gândurile mele spun una, în timp ce restul corpului meu pare să transmită cu totul altceva.
Mi se pare că și asta are mare legătură cu Integrarea.
Petrecem foarte mult timp trăind doar în cap. Gândind, analizând, explicând, planificând. Mintea este extrem de convingătoare, mai ales când a construit o poveste bine închegată despre cum noi suntem „absolut ok”.
În tot acest timp, restul ființei noastre s-ar putea să fie de altă părere.
Poate că umerii s-au tensionat.
Respirația s-a schimbat.
Ceva în stomac s-a strâns.
S-ar putea să nu existe nicio revelație spectaculoasă în spatele tuturor acestor stări. Uneori sunt pur și simplu informații la care nu eram atenți.
Și poate că Integrarea începe tocmai acolo: nu cu găsirea explicației „corecte”, ci cu disponibilitatea de a primi mai mult din tot ce se întâmplă în noi înșine.
Cândva credeam că dezvoltarea personală te transformă, în timp, într-o versiune a ta mai calmă și mai înțeleaptă – una care nu se mai enervează din nimicuri, nu se mai opune realității și nu mai simte nevoia să aibă dreptate mai mereu.
Mi-am reevaluat așteptările.
În ultima vreme, progresul arată mult mai discret.
Poate doar că observ un lucru puțin mai repede, sau că îmi revin o idee mai repede. Poate că pot să recunosc o reacție fără să cred instant tot ce-mi spune. Poate că apare un pic mai mult spațiu între ce se întâmplă și ce aleg să fac mai departe.
Încep să cred că asta e mult mai aproape de integrare decât ideea de a deveni, în sfârșit, persoana care nu mai are niciodată astfel de reacții.
E ceva liniștitor în asta.
Putem petrece ani de zile învățând despre noi înșine și totuși să ne reîntâlnim cu vechile noastre obiceiuri fix când ne așteptăm mai puțin.
Poate că întrebarea nu este: „De ce încă sunt așa?”
Poate că întrebarea este – simplu:
„Știu asta despre mine. Și acum, cum aleg să mă întâmpin?”
