Când mă gândesc la ideea de schimbare, relațiile sunt primul lucru care îmi vine în minte. Privite cu onestitate, ele sunt cel mai bun indicator al propriei noastre transformări. Relațiile ne pun în față oglinzile potrivite pentru a ne arăta unde este nevoie să ne uităm.
În singurătate, putem avea falsa impresie că lucrurile sunt rezolvate în noi. Însă în interacțiune se relevă exact acele părți pe care, poate, nu ne dorim să le vedem. Încurcăturile relaționale scot la suprafață dinamicile interne care încă rulează în fundal și pe care le proiectăm în exterior. Relațiile nu doar că ne oferă această scanare emoțională necesară, dar mai ales, fără relații sănătoase nu ne putem dezvolta și nu putem crește.
Un exemplu personal
Acum câțiva ani, într-o perioadă dificilă din viața mea, marcată de multe pierderi, am fost prinsă într-o dinamică relațională complicată. Aceasta mi-a tras un semnal de alarmă: eu însămi aveam nevoie să procesez o rană relațională veche și grea, care își făcea din nou simțită prezența. Deși aveam impresia că lucrurile se mai așezaseră în urma altor experiențe dificile, existau încă multe subtilități pe care nu reușeam să le văd – mai ales în acele momente de mare vulnerabilitate.
Mi-a fost greu să dau crezare semnalelor din corp: nodul în gât, agitația din piept și confuzia care se manifesta printr-o minte prea plină de întrebări. Mă purtam mai degrabă ca și cum aș fi fost paralizată. Vorbele nu veneau pe moment sau nu aveau tăria necesară. Ulterior, mi-a fost greu să găsesc compasiune față de mine și să accept că toate acele semnale fuseseră acolo, dar eu le ignorasem.
Sigur, aș putea vorbi despre confuzia creată de cealaltă persoană – despre cuvintele mieroase neînsoțite de fapte sau reciprocitate, despre o îndreptățire mascată și despre modul în care apăsa mereu pedala simpatiei (la care sistemul meu nervos pare să fie încă sensibil). Însă, dincolo de toate acestea, o parte din mine a ales să ignore semnalele corpului și să rămână disponibilă pentru cineva care nu doar că nu arăta aceeași deschidere, dar s-a evaporat la prima limită explicită pe care am pus-o (venită oricum cu o mare întârziere).
Acel moment m-a făcut să mă întreb dacă a existat cu adevărat o relație acolo și în ce a constat ea. Furia mea – care a apărut pentru a reașeza lucrurile, pentru a verifica dacă mai există spațiu pentru mine și pentru a găsi răspunsuri – a fost folosită împotriva mea. Iar acest lucru mi-a deschis ochii într-un mod dureros, dar necesar.
Întorcându-mă la mine, am rămas cu multe întrebări care au rulat o perioadă lungă și care au devenit tema terapiei mele luni la rând. Rațional, lucrurile căpătau sens când puneam faptele cap la cap. Și totuși, de ce nu acționasem la timp? De ce nu luasem distanță când totul devenise prea mult, prea inconsecvent și nepotrivit? Mă judecam: „Nici măcar nu era o relație de iubire; o prietenie n-ar trebui să doară așa de tare.”
Păstram și iluzia că, dacă aș fi vorbit mai devreme, lucrurile ar fi stat altfel. De fapt, vorbisem. Însă deschiderea și optimismul meu au fost exact punctele vulnerabile de care s-a profitat. Abia când lucrurile din exterior au devenit extrem de clare, piesele mele interne de puzzle s-au potrivit: corpul meu spunea „nu”, iar eu nu îl credeam. Am recunoscut atunci același tipar care se repeta în mai multe situații și relații – atât la mine, cât și la celălalt.
Încă o piesă din puzzle
Ceva mai târziu, am participat la un exercițiu de Compassionate Inquiry de tip „așa nu”. Aveam rolul de client al unui terapeut care trebuia să exemplifice ce nu se face într-o ședință de terapie: ocupa tot spațiul, nu asculta, făcea remarci nepotrivite și nerespectuoase, trăgea concluzii pripite și intervenea agresiv, cu judecăți și rețete de-a gata.
Deși rațional știam foarte bine în ce exercițiu mă aflu, m-am simțit blocată în reacție în mai multe momente. Tot ce am putut să exprim din partea mea sănătoasă a fost că data viitoare nu mai vin. Iar după încheierea exercițiului, am simțit furnicături în corp pentru o bună perioadă de timp.
Acel moment m-a ajutat enorm să am mai multă compasiune față de mine. Am înțeles că reacțiile mele în situațiile confuze – acolo unde vulnerabilitatea nu îmi era primită și unde nu aveam spațiu să fiu – nu erau o alegere conștientă. Erau un automatism, un mecanism de adaptare și protecție pe care îl cunoșteam teoretic, dar pe care atunci l-am văzut mai clar ca niciodată. Am putut, în sfârșit, să fiu blândă cu mine și cu reacțiile mele întârziate.
Cea mai dureroasă nuanță din toate acestea a fost să realizez că în spatele acestor mecanisme se afla o nevoie emoțională veche și profundă, reactivată de pierderile recente. Am fost pregătită să pun limite și să îmi asum riscul ca o relație să se destrame abia atunci când corpul meu a reînceput să experimenteze mai des siguranța relațională, având suficiente repere interne și externe de bine.
De fiecare dată când m-am ancorat în relațiile bune și primitoare – unde ce simt este acceptat, unde există grijă autentică față de mine, unde sunt întrebată ce am nevoie, unde sunt ascultată când mi-e greu și unde inclusiv furia mea are spațiu să existe – am reușit să văd clar, să pun limite și chiar să plec din cele unde nu mai era locul meu să fiu.
Creștem în relații
Schimbarea nu apare doar atunci când înțelegem lucrurile la nivel rațional, ci atunci când avem în preajmă suficiente relații bune. Ele ne susțin, ne oferă reperele potrivite și ne ajută să ne simțim în siguranță. Căci dezvoltarea nu este și nu a fost niciodată o muncă solitară; este un proces în care ne lăsăm ținuți de mână atât timp cât avem nevoie, având încrederea că avem de ce să ne prindem când cădem – fie că suntem mici sau mari.
Când ești față în față cu clienții tăi, te poți simți uneori neputincios văzându-i în situații de viață nepotrivite sau împovărătoare. Poate îți dorești să îi scoți de acolo, să le oferi planuri și instrumente. Însă, de cele mai multe ori, dorința noastră de a-i schimba le aduce mai multă inadecvare și mai mult blocaj.
Ceea ce le poți oferi cu adevărat este o relație în care să experimenteze cum este să fie primiți și acceptați exact așa cum sunt. O relație în care le respecți ritmul și ai încredere că ceea ce construiți împreună va modela noi relații bune în viața lor. Cu timpul, aceste relații au devenit o regulă și în viața mea, nu o excepție, consolidându-mi încrederea că spațiul de compasiune pe care îl creăm poate face o diferență majoră… la timpul potrivit.
